~People are strange when you're a stranger
Faces look ugly when you're alone
Women seem wicked when you're unwanted
Streets are uneven, when you're down
When you're strange
Faces come out of the rain
When you're strange
No one remembers your name
When you're strange
When you're strange
When you're strange~
(The Doors - People are strange)
Oamenii sunt ciudați, iar eu probabil eu sunt cea mai mare ciudățenie ce a trăit pe acest Pământ. Dacă Iisus a fost adevărat poate doar cu el mă pot compara. De fapt normalitatea umanității individuale e de a fi anormal. Cu cât te încadrezi în normele societății mai mult, cu atât ești mai anormal de fapt. Ciudat, nu? Iar cu sunetul ăsta specific de frâne de tren ruginite, îmi dau seama că în sfârșit mi-am atins destinația. Mă ridic încet de pe scaun, îmi iau ghiozdanul și dau să ies din compartiment. Și fac ceea ce fac de obicei: îmi scot căștile din urechi, mă întorc, zâmbesc cald celorlalți pasageri și le spun:
- Să aveți o călătorie plăcută în continuare și o zi cât mai bună. La revedere!
Singurul motiv pentru care fac asta e că știu că în urma mea las destulă îndoială și confuzie cât să vorbească de mine pentru ceva timp. De ce am tăcut tot drumul dacă sunt așa politicos și sociabil? Nu sunt, dar îmi place să fut creierii oricui îmi iese în cale. Îndoiește-te de tot ce ai gândit că sunt la prima vedere, îndoiește-te de propria ta capacitate de a citi un om. Fă-o. Pentru mine.
Coborând din tren, trag aerul curat de țară în piept și bag mâna în buzunar, de unde scot un pachet de Kent Classic Lung și o brichetă albă Bic. În fond și când te otrăvești, trebuie să o faci cu stil. Îmi aprind o țigară și trag din ea cu setea unui rătăcit în deșert care abia a găsit apă. Uitându-mă în jur, aștept răbdător să apară acel cineva care m-a așteptat la gară. Iar fără pic de întârziere, apare. Un tip destul de înalt, cu burtă și gușă clasică de om important, își face cale spre mine, zâmbind.
- Salut, Sigma, nu? îmi spune el cu o voce groasă, ospitalier.
- Mhm... Răspund, văzându-mi de fumatul meu.
- Cum a fost călătoria cu trenul?
- Ok.
Zâmbetul începe să-i piară de pe față, răspunsurile mele ursuze și chipul meu angelic de om sictirit tăindu-i pofta de vorbă goală, sper.
-N-ar trebui să fumezi, știi? Poți face cancer la plămâni și alte cele. Poți să mori. Eu m-am lăsat și am și convins pe alții să se lase.
Acum, chestia asta e idiotică. Să-mi spui mie că mă pot îmbolnăvi? Nu mă pot abține și zâmbesc în același stil în care un golan aude de la un tocilar că o să-l bată. Adică, pentru tine, care probabil nu ai văzut asta în viața ta, o să explic la ce mă refer. Acel zâmbet într-un colț al gurii cu un ridicat de sprânceană total discret, care apare menit să-l facă pe cel din fața să înțeleagă că nu are habar cu cine are de-a face. Îi răspund sec:
- Am făcut de 34 de ori cancer, la plămâni, ochi, piele, gât, limbă, prostată, tu alegi, eu l-am avut. Îți mulțumesc pentru grijă totuși.
- Da, scuză-mă. Nu am știut atâtea detalii. Ce să știu și eu? Eu de-abia știu folosi un telefon din-ăla deștept, îmi răspunde el vizibil afectat de aroganța răspunsului meu. Eu sunt Daniel Stan și sunt primar pe acili-șea, prin Fără-de-leac. Încântat. Și îmi întinde mâna spre a o strânge.
- Ok. Și-i strâng mâna.
Ochii lui îi trădează jignirea simțită că nu mi-am scos mănușa înainte de a da noroc, dar sincer nu îmi pasă. Și notă scurtă: habar nu am dacă chiar există satul sau comuna asta în România, am inventat numele pentru că așa am vrut eu, clar?
- Bine atunci. Mergem? Mă întreabă el clar deranjat de tot ce s-a întâmplat, fără chef de a o mai lungi inutil.
Îl aprob din cap și pornim spre mașina lui.
Acum, nu mă pot abține și trebuie să declar că omul ăsta e țăranul intelectual tipic. Țăranul ăla care vrea să fie orășean cu orice cost. Chiar dacă nu e nimic rău în a fi un țăran. Ei au respectul meu. Toți oamenii muncitori îl au. Și de ce zic chestia asta despre el? Păi poartă o cămașă albăstruie, Pierre Cardin cu mâneci scurte, blugi Levi's simpli și pantofi negri în picioare prăfuiți. Probabil și ăștia o marcă din asta de fițe, că doar de, e edil. Și nu pot uita de lanțul de aur de la gât, ostentativ etalat. Acum stai să te gândești cum de știu atâtea despre mărci de îmbrăcăminte, dacă eu sunt un nihilist? Simplu, am memoria atât de bună și suficient spațiu de depozitare în mintea mea încât detaliile astea inutile intră și dispar destul de greu. IQ 167, mi-au spus. E un număr. Dă-l în pula mea. Mie nu-mi pasă. Dar ție da.
Intru în mașina lui, un Clio jegos din 2010, probabil, roșu, normal, să îl vezi de la kilometri depărtare. Și în curând, purcedem la drum spre locul unde mă așteaptă copilul care m-a făcut atât de curios. Dar nu înainte de a porni cd-player-ul din mașină care începe să urle cu manele, cu ce altceva doar? Nu mă pot abține și îi inchid cd- player-ul. El se uită la mine cu o combinație de furie și șoc, și înainte să poată spune ceva, vorbesc eu:
- Am nevoie de liniște să mă pot concentra. Altfel nu pot face nimic.
- Aha, puteai să-mi spui și-l opream eu.
- Da, știu.
Și începând să mă uit pe geam, omor orice șansă ca această conversație să se ducă mai departe. Îl simt cum fierbe lângă mine și asta mă bucură. M-ar înjura, bate și spânzura probabil. Dar eu, la bază, sunt un sadic, iar faptul că am mai enervat o persoană îmi aduce mii de bucurii.
”Mami, mă doare, ajută-mă.... Mami, o să mor? Mami, eu te aud, tu de ce nu mă auzi? De ce eu îi aud pe toți, dar ei pe mine nu mă aud? Ajută-mă, te rog.. Mamiiiiiii..”
Și vocea de copil îndurerat se transformă într-un plâns trist, cu suspine, plin de durere.
Mă întorc spre Daniel și-l întreb:
- Și tu ai auzit asta?
- Da, planetara din spate mi-e stricată.
- Aaa, ok.
Pielea mi-e toată de găină și mi-a trebuit tot controlul pe care-l am, să nu sar în sus, să încep să mă răscolesc, să mi se schimbe total tonul vocii. Mă uit în oglindă, sunt palid, vizibil șocat, dar nu suficient cât să observe și cel de lângă mine. Mă întorc spre geam, iar plânsetul continuă, mizerabil, cerându-și mama.
E doar în capul meu, atunci. Și încerc ceva, să comunic telepatic. Deja simt că o dau în SF-uri. Și mă sperie. Dar mă incită. Simt adrenalina cum îmi curge în vene. Inima cum pompează neîncetat. Dacă asta va funcționa, voi deveni și mai ciudat. Dar deja asta e târziu. Ciudățenia nu mă mai sperie de mult. Și încep:
”Eu te aud. Tu mă auzi?”
Plânsul încet, încet se oprește, și spre surpriza mea aud înapoi:
”Da. Tu cum mă auzi? Nimeni nu poate să mă audă p-aci.”
”Nu știu. Cum te cheamă? Ce-ai pățit?”
”Eu sunt Omega. Nu știu ce-am pățit. O să mă ajuți? Te roooog...”
Pentru prima oară în viață, simt neputința de a înțelege ce se întâmplă, și asta mă face să răspund într-un mod în care nu am mai făcut-o niciodată.
”Habar n-am.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu