vineri, 10 noiembrie 2017

Bine

In apropierea momentelor in care, poate ma voi schimba pentru totdeauna,
In noaptea in care frigul imi intra in oase, am o dorinta, doar una,
Sa nu uit de unde am plecat,sa nu imi uit casa si sa nu imi uit drumul,
In lumea in care am intrat singur si am gasit prieteni, doar unul.

Si toate micile schimbari de vreme si de stare, in care ma pierd fara oprire,
As vrea sa dau la ziar, sa scriu cea dintai si din urma stire,
Ca m-am oprit din gandit, si din supragandit, si din supraestimat, si din subestimat,
Si in sfarsit mi-am dat seama ca tot timpul am fost supraapreciat.

Daca noaptea ar avea la fel de multe raspunsuri cum are dezamagiri ziua,
As renunta la durere si tristete, ca in copilarie, cu un naiv "piua".
Cumpar masina de timp, sa ma intorc in vremurile mele pure si simple
In zilele in care problemele ca nu aveam minge de fotbal pareau ample.

Urasc scoala si am repetat-o si am s-o repet cat o sa traiesc, acolo nu am gasit lumina,
Acolo mi-am pierdut rabdarea si am descoperit ca pot fi paria fara pedeapsa,
Iar cand voiam, ma intorceam in miezul problemei, recunoscandu-mi vina,
Si tot plecam si tot reveneam cand devenea durerea si negura mai aspra.

As vrea sa strig ajutor pentru prima oara, dar as fi mincinos si fara principii,
Pentru ca am strigat mut pentru ajutor din nou si din nou, inca de cand eram copii.
Dar un singur adevar am invatat, cat nu te ajuti tu, nimeni nu o sa vrea sa se apropie de tine,
Asa ca hai sa repet un singur raspuns viabil pentru orice intrebare despre mine: Sunt bine.



sâmbătă, 23 septembrie 2017

Purge

Contemplating lately on my new level of insanity,
I stare into the abyss from the edge of reality.
Into the pitch darkness I see myself into a mirror,
And I see that my path hasn't gotten any clearer.

I can't hear any voices, I can still think logically,
But my view has dimmed and I long for clarity,
As if I could obtain it in the morning, wide awake,
When all can I hear is the glass castle break.

Illusions that were built on ignorance and lies
Misinformed and confused, I'm again closing my eyes.
Hoping that the sandman will take me away
Where the night is less comforting than the day.

duminică, 4 iunie 2017

Copilarii

Buna din nou, ma numesc cum ma numesc, si acum trebuie sa marturisesc
Ca am ajuns inca odata unde nu voiam sa ma intorc, adica sa iubesc.
De ce nu ascult de mine, cand din fire apare ceva si imi spune: nu e bine?
Oare as evita pururea acea durere de cap mirifica, care inima-mi sustine?

Declaram acum cateva zile cu tarie ca eu nu am sa ma mai indragostesc,
Dar acum am ajuns sa ma bat peste gura, pur copilaresc si totodata firesc,
Ca iarasi ma indrept spre o batalie din start pierduta, iar inima-mi canta;
Canta cantecele vitejesti ale unei sperante nemuritoare ce ma incanta.

Daca as fi trait acum cateva secole,as fi fost un barbar, zburand frenetic in lupta,
Dar azi, acum, ma simt ca o mica furnica ce se topeste sub soarele din lupa.
Atentia altadata distributiva si dezorganizata, e indreptata spre un final oarecare,
Spre finalul care va veni, sper, cand soarele rasare din indepartata zare.







duminică, 22 ianuarie 2017

Fire at night.

When at night, I feel so desperately alone
I start to believe that I constantly hone
My character, my mind and my persona
It's just me and I do what  I wanna.

But at night, when the light goes out,
I sincerely think that without a doubt,
I slowly lose my mind and my perception,
And that's why I slowly do a correction.

Correct my attitude and my personality
Because in this world there's no need for duality,
I can be who I am, but I can't be what I want
Because then I can't pretend I'm just a runt.

My mind is messed up and my view is foggy,
I wish that I could turn into a little doggy,
Bark for food or cry for attention,
Because your mind is your biggest detention.

In the prison of my mind, I warmingly reveal
All that you people make me feel for real.

luni, 2 ianuarie 2017

3:00

Ok, hai sa clarificam o chestie: asta nu e o poveste
In care totul e frumos, hi hi, ha ha, iar eu trec peste,
Nu, asta e o critica acuta a unei minti instabile
Aflata printre persoane cu conexiuni fragile.
Si da, poate cateodata sunt mai necizelat,
Insa sunt educat, cultivat si calculat.
I-auzi!

Calculez cu raceala daca sa mai caut apropiere,
Chiar daca la fiecare inventar am fost dat la scadere.
Si e un lucru ciudat, atunci cand ofer tot gratis si garantat,
Sa fiu aruncat intr-un colt al mintii, poate chiar uitat.
Oboseala isi spune cuvantul, iar printre palcurile de ceata din fata ochilor mei,
Vad peste doar cifra 3. 
3..3... 3 ... 3:00... 3:01. AM.


marți, 13 septembrie 2016

Healer (3)

~People are strange when you're a stranger 
Faces look ugly when you're alone 
Women seem wicked when you're unwanted 
Streets are uneven, when you're down 
When you're strange 
Faces come out of the rain
When you're strange 
No one remembers your name 
When you're strange
When you're strange 
When you're strange~

(The Doors - People are strange)
   Oamenii sunt ciudați, iar eu probabil eu sunt cea mai mare ciudățenie ce a trăit pe acest Pământ. Dacă Iisus a fost adevărat poate doar cu el mă pot compara. De fapt normalitatea umanității individuale e de a fi anormal. Cu cât te încadrezi în normele societății mai mult, cu atât ești mai anormal de fapt. Ciudat, nu? Iar cu sunetul ăsta specific de frâne de tren ruginite, îmi dau seama că în sfârșit mi-am atins destinația. Mă ridic încet de pe scaun, îmi iau ghiozdanul și dau să ies din compartiment. Și fac ceea ce fac de obicei: îmi scot căștile din urechi, mă întorc, zâmbesc cald celorlalți pasageri și le spun:
       - Să aveți o călătorie plăcută în continuare și o zi cât mai bună. La revedere!
      Singurul motiv pentru care fac asta e că știu că în urma mea las destulă îndoială și confuzie cât să vorbească de mine pentru ceva timp. De ce am tăcut tot drumul dacă sunt așa politicos și sociabil? Nu sunt, dar îmi place să fut creierii oricui îmi iese în cale. Îndoiește-te de tot ce ai gândit că sunt la prima vedere, îndoiește-te de propria ta capacitate de a citi un om. Fă-o. Pentru mine. 
      Coborând din tren, trag aerul curat de țară în piept și bag mâna în buzunar, de unde scot un pachet de Kent Classic Lung și o brichetă albă Bic. În fond și când te otrăvești, trebuie să o faci cu stil. Îmi aprind o țigară și trag din ea cu setea unui  rătăcit în deșert care abia a găsit apă. Uitându-mă în jur, aștept răbdător să apară acel cineva care m-a așteptat la gară. Iar fără pic de întârziere, apare. Un tip destul de înalt, cu burtă și gușă clasică de om important, își face cale spre mine, zâmbind.
        - Salut, Sigma, nu? îmi spune el cu o voce groasă, ospitalier.
        - Mhm... Răspund, văzându-mi de fumatul meu.
        - Cum a fost călătoria cu trenul?
        - Ok.
       Zâmbetul începe să-i piară de pe față, răspunsurile mele ursuze și chipul meu angelic de om sictirit tăindu-i pofta de vorbă goală, sper.
        -N-ar trebui să fumezi, știi? Poți face cancer la plămâni și alte cele. Poți să mori. Eu m-am lăsat și am și convins pe alții să se lase.
       Acum, chestia asta e idiotică. Să-mi spui mie că mă pot îmbolnăvi? Nu mă pot abține și zâmbesc în același stil în care un golan aude de la un tocilar că o să-l bată. Adică, pentru tine, care probabil nu ai văzut asta în viața ta, o să explic la ce mă refer. Acel zâmbet într-un colț al gurii cu un ridicat de sprânceană total discret, care apare menit să-l facă pe cel din fața să înțeleagă că nu are habar cu cine are de-a face. Îi răspund sec:
         - Am făcut de 34 de ori cancer,  la plămâni, ochi, piele, gât, limbă, prostată, tu alegi, eu l-am avut. Îți mulțumesc pentru grijă totuși. 
         - Da, scuză-mă. Nu am știut atâtea detalii. Ce să știu și eu? Eu de-abia știu folosi un telefon din-ăla deștept, îmi răspunde el vizibil afectat de aroganța răspunsului meu. Eu sunt Daniel Stan și sunt primar pe acili-șea, prin Fără-de-leac. Încântat. Și îmi întinde mâna spre a o strânge. 
         - Ok. Și-i strâng mâna.
       Ochii lui îi trădează jignirea simțită că nu mi-am scos mănușa înainte de a da noroc, dar sincer nu îmi pasă. Și notă scurtă: habar nu am dacă chiar există satul sau comuna asta în România, am inventat numele pentru că așa am vrut eu, clar?
         - Bine atunci. Mergem? Mă întreabă el clar deranjat de tot ce s-a întâmplat, fără chef de a o mai lungi inutil. 
       Îl aprob din cap și pornim spre mașina lui. 
       Acum, nu mă pot abține și trebuie să declar că omul ăsta e țăranul intelectual tipic. Țăranul ăla care vrea să fie orășean cu orice cost. Chiar dacă nu e nimic rău în a fi un țăran. Ei au respectul meu. Toți oamenii muncitori îl au. Și de ce zic chestia asta despre el? Păi poartă o cămașă albăstruie, Pierre Cardin cu mâneci scurte, blugi Levi's simpli și pantofi negri în picioare prăfuiți. Probabil și ăștia o marcă din asta de fițe, că doar de, e edil. Și nu pot uita de lanțul de aur de la gât, ostentativ etalat. Acum stai să te gândești cum de știu atâtea despre mărci de îmbrăcăminte, dacă eu sunt un nihilist? Simplu, am memoria atât de bună și suficient spațiu de depozitare în mintea mea încât detaliile astea inutile intră și dispar destul de greu. IQ 167, mi-au spus. E un număr. Dă-l în pula mea. Mie nu-mi pasă. Dar ție da.
        Intru în mașina lui, un Clio jegos din 2010, probabil, roșu, normal, să îl vezi de la kilometri depărtare. Și în curând, purcedem la drum spre locul unde mă așteaptă copilul care m-a făcut atât de curios. Dar nu înainte de a porni cd-player-ul din mașină care începe să urle cu manele, cu ce altceva doar? Nu mă pot abține și îi inchid cd- player-ul. El se uită la mine cu o combinație de furie și șoc, și înainte să poată spune ceva, vorbesc eu:
         - Am nevoie de liniște să mă pot concentra. Altfel nu pot face nimic.
         - Aha, puteai să-mi spui și-l opream eu.
         - Da, știu.
        Și începând să mă uit pe geam, omor orice șansă ca această conversație să se ducă mai departe. Îl simt cum fierbe lângă mine și asta mă bucură. M-ar înjura, bate și spânzura probabil. Dar eu, la bază, sunt un sadic, iar faptul că am mai enervat o persoană îmi aduce mii de bucurii.
        
       ”Mami, mă doare, ajută-mă.... Mami, o să mor? Mami, eu te aud, tu de ce nu mă auzi? De ce eu îi aud pe toți, dar ei pe mine nu mă aud? Ajută-mă, te rog.. Mamiiiiiii..”
        Și vocea de copil îndurerat se transformă într-un plâns trist, cu suspine, plin de durere.
        Mă întorc spre Daniel și-l întreb:
         - Și tu ai auzit asta?
         - Da, planetara din spate mi-e stricată.
         - Aaa, ok.
        Pielea mi-e toată de găină și mi-a trebuit tot controlul pe care-l am, să nu sar în sus, să încep să mă răscolesc, să mi se schimbe total tonul vocii. Mă uit în oglindă, sunt palid, vizibil șocat, dar nu suficient cât să observe și cel de lângă mine. Mă întorc spre geam, iar plânsetul continuă, mizerabil, cerându-și mama.
        E doar în capul meu, atunci. Și încerc ceva, să comunic telepatic. Deja simt că o dau în SF-uri. Și mă sperie. Dar mă incită. Simt adrenalina cum îmi curge în vene. Inima cum pompează neîncetat. Dacă asta va funcționa, voi deveni și mai ciudat. Dar deja asta e târziu. Ciudățenia nu mă mai sperie de mult. Și încep:
         ”Eu te aud. Tu mă auzi?”
         Plânsul încet, încet se oprește, și spre surpriza mea aud înapoi:
          ”Da. Tu cum mă auzi? Nimeni nu poate să mă audă p-aci.”
          ”Nu știu. Cum te cheamă? Ce-ai pățit?”
          ”Eu sunt Omega. Nu știu ce-am pățit. O să mă ajuți? Te roooog...”
          Pentru prima oară în viață, simt neputința de a înțelege ce se întâmplă, și asta mă face să răspund într-un mod în care nu am mai făcut-o niciodată.
          ”Habar n-am.”
         
         
        
        
    

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Healer (2)

   Că tot vorbeam de tata, cred că te-am lăsat un pic în suspans. Probabil ai stat și te-ai gândit: ”De câte ori a luat ăsta bătaie, a fost chinuit și torturat?”. Hai să-ți răspund la întrebare: niciodată. Cum niciodată? Simplu. În momentul în care în fața ta apare ceva inexplicabil, ceva care nu poate fi încadrat în nicio normă cunoscută până în punctul respectiv, ce faci? Te sperii, devii curios și apoi cercetezi. Iar când cercetarea ta nu duce nicăieri, negăsind nicio explicație, ce se întamplă?Ei bine, omul reacționează în două feluri: ori distruge acel ceva ciudat, ori îl venerează. Eu am fost venerat. Alor mei le-a fost frică de mine. Eram un mic zeu, capabil să le stric tot ceea ce ei încercau să facă, în secunde. Așa că am fost ținut în puf. Puful pe care îl poți găsi oricum într-o casă de alcoolici ignoranți. A fost puțin dar nu am fost chinuit. Eu m-am chinuit singur.
    Totodată cred că ar fi cazul să mă introduc: eu sunt Sigma. Nu o să-ți fac plăcerea de-a-ți dezvălui numele meu adevărat. Încă nu e cazul. Destinația mea? Un mic sătuc unde fac un ”miracol” pro bono. Tot ce am cerut a fost cazare, transport și masă. Ieftin. Trebuie să fii conștient că am cerut și sute de mii de euro pe miracole până acum și încă pot cere. Dar asta e diferit. E vorba de un copil inocent ce suferă de ceva ce doctorii nu înțeleg și nu pot vindeca. Are ceva nemaiîntâlnit. Ca și mine. Iar eu, mă duc să ajut.
    Momentan, mai am probabil încă 20 de minute până ajung la destinație. Au fost două ore lungi cu trenul, dar am călătorit și mai mult. Sunt obișnuit. În compartimentul meu de vagon de tren românesc, adică ruginit se mai află încă trei persoane: un cuplu în vârstă, simpatic, dar clar vizibil sătui unul de celălalt și blonda la care mai trag câte o privire din când în când. Probabil vizualizezi deja tabloul, dar nu e complet. Hai să-l completez pentru tine. Eu stau lângă geam, îmbrăcat tot în negru: hanorac, blugi, adidași, tot. A, și mănușile. Mi-e cald, dar nu am ce face. Nu are rost să mă expun prea mult. Blonda stă vis-a-vis de mine. E îmbrăcată cu pantaloni scurți albi, un top galben și ține sub braț o poșetă sporty roșie. Poartă ochelari de soare și se joacă pe telefonul ei argintiu, Iphone 6, cred, care stă în priză pentru a nu se descărca prea mult. Iar cuplul în vârstă... imaginează-i cum vrei, nu îmi pasă, deja am spus prea mult.
     E o plăcere pentru mine să mă uit pe geam în tren. Vezi totul trecând lin, iar câteodată, mai vezi oameni. Eu oamenii aștept să-i văd. Copii, adulți, bătrâni, eu vreau să-i văd. Pentru că uitându-mă la ei încerc dintr-o privire să-i descifrez, să-i citesc. De data asta am fost ghinionist, foarte puțini oameni de observat. A doua notă pentru sine: adu cărți în călătorii. Am nevoie să creez imagini. Iar lipsa de subiecte mă deprimă. Aha, uite un bărbat. Nici 5 secunde nu l-am văzut. Hai să vedem ce putem citi.
Închid ochii și inspir. Încep:
             
                Vârsta: 33 de ani
                Înălțimea: 1, 78 m
                Greutatea: 85 kg
                Căsătorit, cu copii: da
                Câți copii? nu are prea multe fire albe, așa că unu.
                Alcoolic: nu, dar ridurile de pe fața lui aduc a tendință de a deveni.
                Fumător: da, simplu, dinții cu tentă galbenă. Simplu
                Își înșeală nevasta: da, căuta privirea cuiva din apropiere, iar zâmbind, clar sex feminin.
                Povestea lui: muncitor simplu, cu suficientă carte să aibă ceva demnitatea și un pic de apreciere din partea comunității din care face parte. Ținând cont de zona în care ne aflăm, este tractorist. Pielea arsă de soare spune această poveste. Vrea să se mute la oraș să scape de soacra lui care nu tace niciodată, dar nu are bani. Stă la ocazie să prindă pe cineva să-și scoată pachetul de țigări sau să fie plătit în natură. Pentru el nu contează.
                Nume: Vasile Potcoavă.

      Am ochii buni, așa-i? Îmi permit rezolvarea multor probleme. Ai vrea și tu să vezi prin ei. Dar nu poți, nu încă. Nu ne cunoaștem așa bine. Și așa-i că am multă imaginație? Dar dacă tot ce-am spus e adevărat? Dacă omul ăla chiar e cum am spus eu? Un lucru e cert, dacă ar fi bolnav, nu l-aș ajuta pentru nimic în lume.
      Câteodată, trebuie să și renunți.