Healer (3)

~People are strange when you're a stranger 
Faces look ugly when you're alone 
Women seem wicked when you're unwanted 
Streets are uneven, when you're down 
When you're strange 
Faces come out of the rain
When you're strange 
No one remembers your name 
When you're strange
When you're strange 
When you're strange~
(The Doors - People are strange)
   Oamenii sunt ciudați, iar eu probabil eu sunt cea mai mare ciudățenie ce a trăit pe acest Pământ. Dacă Iisus a fost adevărat poate doar cu el mă pot compara. De fapt normalitatea umanității individuale e de a fi anormal. Cu cât te încadrezi în normele societății mai mult, cu atât ești mai anormal de fapt. Ciudat, nu? Iar cu sunetul ăsta specific de frâne de tren ruginite, îmi dau seama că în sfârșit mi-am atins destinația. Mă ridic încet de pe scaun, îmi iau ghiozdanul și dau să ies din compartiment. Și fac ceea ce fac de obicei: îmi scot căștile din urechi, mă întorc, zâmbesc cald celorlalți pasageri și le spun:
       - Să aveți o călătorie plăcută în continuare și o zi cât mai bună. La revedere!
      Singurul motiv pentru care fac asta e că știu că în urma mea las destulă îndoială și confuzie cât să vorbească de mine pentru ceva timp. De ce am tăcut tot drumul dacă sunt așa politicos și sociabil? Nu sunt, dar îmi place să fut creierii oricui îmi iese în cale. Îndoiește-te de tot ce ai gândit că sunt la prima vedere, îndoiește-te de propria ta capacitate de a citi un om. Fă-o. Pentru mine. 
      Coborând din tren, trag aerul curat de țară în piept și bag mâna în buzunar, de unde scot un pachet de Kent Classic Lung și o brichetă albă Bic. În fond și când te otrăvești, trebuie să o faci cu stil. Îmi aprind o țigară și trag din ea cu setea unui  rătăcit în deșert care abia a găsit apă. Uitându-mă în jur, aștept răbdător să apară acel cineva care m-a așteptat la gară. Iar fără pic de întârziere, apare. Un tip destul de înalt, cu burtă și gușă clasică de om important, își face cale spre mine, zâmbind.
        - Salut, Sigma, nu? îmi spune el cu o voce groasă, ospitalier.
        - Mhm... Răspund, văzându-mi de fumatul meu.
        - Cum a fost călătoria cu trenul?
        - Ok.
       Zâmbetul începe să-i piară de pe față, răspunsurile mele ursuze și chipul meu angelic de om sictirit tăindu-i pofta de vorbă goală, sper.
        -N-ar trebui să fumezi, știi? Poți face cancer la plămâni și alte cele. Poți să mori. Eu m-am lăsat și am și convins pe alții să se lase.
       Acum, chestia asta e idiotică. Să-mi spui mie că mă pot îmbolnăvi? Nu mă pot abține și zâmbesc în același stil în care un golan aude de la un tocilar că o să-l bată. Adică, pentru tine, care probabil nu ai văzut asta în viața ta, o să explic la ce mă refer. Acel zâmbet într-un colț al gurii cu un ridicat de sprânceană total discret, care apare menit să-l facă pe cel din fața să înțeleagă că nu are habar cu cine are de-a face. Îi răspund sec:
         - Am făcut de 34 de ori cancer,  la plămâni, ochi, piele, gât, limbă, prostată, tu alegi, eu l-am avut. Îți mulțumesc pentru grijă totuși. 
         - Da, scuză-mă. Nu am știut atâtea detalii. Ce să știu și eu? Eu de-abia știu folosi un telefon din-ăla deștept, îmi răspunde el vizibil afectat de aroganța răspunsului meu. Eu sunt Daniel Stan și sunt primar pe acili-șea, prin Fără-de-leac. Încântat. Și îmi întinde mâna spre a o strânge. 
         - Ok. Și-i strâng mâna.
       Ochii lui îi trădează jignirea simțită că nu mi-am scos mănușa înainte de a da noroc, dar sincer nu îmi pasă. Și notă scurtă: habar nu am dacă chiar există satul sau comuna asta în România, am inventat numele pentru că așa am vrut eu, clar?
         - Bine atunci. Mergem? Mă întreabă el clar deranjat de tot ce s-a întâmplat, fără chef de a o mai lungi inutil. 
       Îl aprob din cap și pornim spre mașina lui. 
       Acum, nu mă pot abține și trebuie să declar că omul ăsta e țăranul intelectual tipic. Țăranul ăla care vrea să fie orășean cu orice cost. Chiar dacă nu e nimic rău în a fi un țăran. Ei au respectul meu. Toți oamenii muncitori îl au. Și de ce zic chestia asta despre el? Păi poartă o cămașă albăstruie, Pierre Cardin cu mâneci scurte, blugi Levi's simpli și pantofi negri în picioare prăfuiți. Probabil și ăștia o marcă din asta de fițe, că doar de, e edil. Și nu pot uita de lanțul de aur de la gât, ostentativ etalat. Acum stai să te gândești cum de știu atâtea despre mărci de îmbrăcăminte, dacă eu sunt un nihilist? Simplu, am memoria atât de bună și suficient spațiu de depozitare în mintea mea încât detaliile astea inutile intră și dispar destul de greu. IQ 167, mi-au spus. E un număr. Dă-l în pula mea. Mie nu-mi pasă. Dar ție da.
        Intru în mașina lui, un Clio jegos din 2010, probabil, roșu, normal, să îl vezi de la kilometri depărtare. Și în curând, purcedem la drum spre locul unde mă așteaptă copilul care m-a făcut atât de curios. Dar nu înainte de a porni cd-player-ul din mașină care începe să urle cu manele, cu ce altceva doar? Nu mă pot abține și îi inchid cd- player-ul. El se uită la mine cu o combinație de furie și șoc, și înainte să poată spune ceva, vorbesc eu:
         - Am nevoie de liniște să mă pot concentra. Altfel nu pot face nimic.
         - Aha, puteai să-mi spui și-l opream eu.
         - Da, știu.
        Și începând să mă uit pe geam, omor orice șansă ca această conversație să se ducă mai departe. Îl simt cum fierbe lângă mine și asta mă bucură. M-ar înjura, bate și spânzura probabil. Dar eu, la bază, sunt un sadic, iar faptul că am mai enervat o persoană îmi aduce mii de bucurii.
        
       ”Mami, mă doare, ajută-mă.... Mami, o să mor? Mami, eu te aud, tu de ce nu mă auzi? De ce eu îi aud pe toți, dar ei pe mine nu mă aud? Ajută-mă, te rog.. Mamiiiiiii..”
        Și vocea de copil îndurerat se transformă într-un plâns trist, cu suspine, plin de durere.
        Mă întorc spre Daniel și-l întreb:
         - Și tu ai auzit asta?
         - Da, planetara din spate mi-e stricată.
         - Aaa, ok.
        Pielea mi-e toată de găină și mi-a trebuit tot controlul pe care-l am, să nu sar în sus, să încep să mă răscolesc, să mi se schimbe total tonul vocii. Mă uit în oglindă, sunt palid, vizibil șocat, dar nu suficient cât să observe și cel de lângă mine. Mă întorc spre geam, iar plânsetul continuă, mizerabil, cerându-și mama.
        E doar în capul meu, atunci. Și încerc ceva, să comunic telepatic. Deja simt că o dau în SF-uri. Și mă sperie. Dar mă incită. Simt adrenalina cum îmi curge în vene. Inima cum pompează neîncetat. Dacă asta va funcționa, voi deveni și mai ciudat. Dar deja asta e târziu. Ciudățenia nu mă mai sperie de mult. Și încep:
         ”Eu te aud. Tu mă auzi?”
         Plânsul încet, încet se oprește, și spre surpriza mea aud înapoi:
          ”Da. Tu cum mă auzi? Nimeni nu poate să mă audă p-aci.”
          ”Nu știu. Cum te cheamă? Ce-ai pățit?”
          ”Eu sunt Omega. Nu știu ce-am pățit. O să mă ajuți? Te roooog...”
          Pentru prima oară în viață, simt neputința de a înțelege ce se întâmplă, și asta mă face să răspund într-un mod în care nu am mai făcut-o niciodată.
          ”Habar n-am.”
         
         
        
        
    

Healer (2)

   Că tot vorbeam de tata, cred că te-am lăsat un pic în suspans. Probabil ai stat și te-ai gândit: ”De câte ori a luat ăsta bătaie, a fost chinuit și torturat?”. Hai să-ți răspund la întrebare: niciodată. Cum niciodată? Simplu. În momentul în care în fața ta apare ceva inexplicabil, ceva care nu poate fi încadrat în nicio normă cunoscută până în punctul respectiv, ce faci? Te sperii, devii curios și apoi cercetezi. Iar când cercetarea ta nu duce nicăieri, negăsind nicio explicație, ce se întamplă?Ei bine, omul reacționează în două feluri: ori distruge acel ceva ciudat, ori îl venerează. Eu am fost venerat. Alor mei le-a fost frică de mine. Eram un mic zeu, capabil să le stric tot ceea ce ei încercau să facă, în secunde. Așa că am fost ținut în puf. Puful pe care îl poți găsi oricum într-o casă de alcoolici ignoranți. A fost puțin dar nu am fost chinuit. Eu m-am chinuit singur.
    Totodată cred că ar fi cazul să mă introduc: eu sunt Sigma. Nu o să-ți fac plăcerea de-a-ți dezvălui numele meu adevărat. Încă nu e cazul. Destinația mea? Un mic sătuc unde fac un ”miracol” pro bono. Tot ce am cerut a fost cazare, transport și masă. Ieftin. Trebuie să fii conștient că am cerut și sute de mii de euro pe miracole până acum și încă pot cere. Dar asta e diferit. E vorba de un copil inocent ce suferă de ceva ce doctorii nu înțeleg și nu pot vindeca. Are ceva nemaiîntâlnit. Ca și mine. Iar eu, mă duc să ajut.
    Momentan, mai am probabil încă 20 de minute până ajung la destinație. Au fost două ore lungi cu trenul, dar am călătorit și mai mult. Sunt obișnuit. În compartimentul meu de vagon de tren românesc, adică ruginit se mai află încă trei persoane: un cuplu în vârstă, simpatic, dar clar vizibil sătui unul de celălalt și blonda la care mai trag câte o privire din când în când. Probabil vizualizezi deja tabloul, dar nu e complet. Hai să-l completez pentru tine. Eu stau lângă geam, îmbrăcat tot în negru: hanorac, blugi, adidași, tot. A, și mănușile. Mi-e cald, dar nu am ce face. Nu are rost să mă expun prea mult. Blonda stă vis-a-vis de mine. E îmbrăcată cu pantaloni scurți albi, un top galben și ține sub braț o poșetă sporty roșie. Poartă ochelari de soare și se joacă pe telefonul ei argintiu, Iphone 6, cred, care stă în priză pentru a nu se descărca prea mult. Iar cuplul în vârstă... imaginează-i cum vrei, nu îmi pasă, deja am spus prea mult.
     E o plăcere pentru mine să mă uit pe geam în tren. Vezi totul trecând lin, iar câteodată, mai vezi oameni. Eu oamenii aștept să-i văd. Copii, adulți, bătrâni, eu vreau să-i văd. Pentru că uitându-mă la ei încerc dintr-o privire să-i descifrez, să-i citesc. De data asta am fost ghinionist, foarte puțini oameni de observat. A doua notă pentru sine: adu cărți în călătorii. Am nevoie să creez imagini. Iar lipsa de subiecte mă deprimă. Aha, uite un bărbat. Nici 5 secunde nu l-am văzut. Hai să vedem ce putem citi.
Închid ochii și inspir. Încep:
             
                Vârsta: 33 de ani
                Înălțimea: 1, 78 m
                Greutatea: 85 kg
                Căsătorit, cu copii: da
                Câți copii? nu are prea multe fire albe, așa că unu.
                Alcoolic: nu, dar ridurile de pe fața lui aduc a tendință de a deveni.
                Fumător: da, simplu, dinții cu tentă galbenă. Simplu
                Își înșeală nevasta: da, căuta privirea cuiva din apropiere, iar zâmbind, clar sex feminin.
                Povestea lui: muncitor simplu, cu suficientă carte să aibă ceva demnitatea și un pic de apreciere din partea comunității din care face parte. Ținând cont de zona în care ne aflăm, este tractorist. Pielea arsă de soare spune această poveste. Vrea să se mute la oraș să scape de soacra lui care nu tace niciodată, dar nu are bani. Stă la ocazie să prindă pe cineva să-și scoată pachetul de țigări sau să fie plătit în natură. Pentru el nu contează.
                Nume: Vasile Potcoavă.

      Am ochii buni, așa-i? Îmi permit rezolvarea multor probleme. Ai vrea și tu să vezi prin ei. Dar nu poți, nu încă. Nu ne cunoaștem așa bine. Și așa-i că am multă imaginație? Dar dacă tot ce-am spus e adevărat? Dacă omul ăla chiar e cum am spus eu? Un lucru e cert, dacă ar fi bolnav, nu l-aș ajuta pentru nimic în lume.
      Câteodată, trebuie să și renunți.
           
   

Healer (1)

   Hmm, de data asta nu mă doare capul așa tare. Ciudat. De obicei, acum ar fi trebuit să-mi simt creierul cum încearcă să fugă din craniu ca un nebun de la azil. Dar azi nu. Coincidență sau nu, e o ușurare. Pot respira, pot vedea lucrurile altfel. Nu văd în ceață.
    Câcat! Zâmbesc ca un idiot. Oamenii se vor uita la mine. Nu, nu, uitați-vă în altă parte. Zâmbesc că sunt liber, chiar și pentru o secundă. Lăsați-mă în pace! Acum de ce oftez? De ce trag are în piept cu atâta sete? Controlează-te omule, nu ești un om normal. Chestiile astea le fac doar normalii. Tu NU ești unul dintre ei. Amintește-ți. Câcat, a și trecut melodia și eu nu am ascultat-o. Am auzit-o dar nu am ascultat.
    Notă pentru sine: căști mai confortabile. Rahaturile astea mici, după zece minute deja mă deranjează. Cum poate cineva savura o melodie bună, când lobul urechii e în chinuri? Hmm, tipa blondă are picioare frumoase, și e îmbrăcată cu gust. Corp mișto, față drăguță, zâmbet cald... dacă tipa asta e singură, fără iubit, lumea chiar s-a dus pe pulă. Mai are mult trenul ăsta până ajunge la destinație? M-am plictisit deja. Iar faptul că port mănuși de piele în timpul verii sigur nu mă face mai discret. Dacă nu aș fi avut căștile duduind cu muzică în ele, probabil i-aș fi auzit șușotind despre mine: ”Ăsta ce mai are? Ce-a pățit de poartă mănuși, vara? E nebun?”...
    Da. asta e senzația pe care o căutam. Doamne, cum poate cânta ăsta așa? Mi-aș fi dat o mână pentru talentul lui. Dar asta nu se poate, și chiar de s-ar fi putut tot nu aș fi fost Jimi Hendrix. Probabil aș fi fost Jimi Pulă-Bleagă, care încearcă să cânte la chitară fără o mână. Aș fi ajuns la circ în cel mai bun caz. Aș fi vrut să fiu altcineva, să mă numesc cum mă numesc, să nu arăt cum arăt... Dar în mod special, să nu pot face ceea ce fac eu.... Nu mi-am dorit ”talentul” meu. M-am născut cu el. Lumea a zis că e mană cerească, eu am zis tot timpul că e ceva de la diavol, chit că nu am crezut vreodată în superstiții de genul. E foarte ușor să te pierzi în superstițiile celor cu care familiarizezi, crești, sau creezi conexiuni de durată.
     Acum îmi aduc aminte inevitabil că părinții mei se îmbătau, se certau, iar eu în inocența mea copilărească, încercam să le alin suferința, iar la atingerea mea, toată beția lor se transfera în mine, iar eu stăteam și observam cum doi oameni nefericiți, treji, căutau iarăși scăparea în alcool, luând-o de la capăt, neconștientizând  nici unul dintre noi că eu puteam face așa ceva. Au trecut ani până mi-am dat seama că ”talentul” meu sau mai bine zis, blestemul meu era acela să absorb boala sau durerea prin care trecea o persoană, scăpând-o de chinuri. Eu, în schimb, eram torturat de orice ar fi avut ei, pentru o perioadă de timp. Era un ciclu constant: tata se îmbăta, făcea scandal, iar eu încercând să caut afecțiune, îi atingeam pielea și eram instant beat, iar tata era mai treaz ca niciodată. Furia lui nu se putea duce nicăieri, pentru că era înlocuită de confuzie. De aceea port mănuși. Să nu mai pot face asta involuntar. Dacă doresc să scap pe cineva de chinuri, să o fac doar din dorința mea. Am absorbit tot până acum, de la cancere până la depresii, iar eu încă continui să exist pe acest Pământ. Secretul meu pentru supraviețuire? Pentru asta va trebui să fii un pic mai atent și să urmărești cu atenție ceea ce pot face și cum pot face așa ceva. Ți se pare ciudat că știu că vezi în mintea mea? Asta e, dar eu ți-am dat voie să faci asta. Așa că ai grijă cum umbli prin mintea mea, s-ar putea să nu mai poți scăpa niciodată.

Familiaritate

Și îi simt atingerea din nou după atâta vreme,

Și încet, încet, iar,  îmi urcă prin vene.

Ceața îmi pătrunde în plămâni și în minte,

Iar eu încep să repet aceleași cuvinte.

Trece ușor pragul și se ia după urme familiare,

Tot ale ei, iar eu sper să am încă odată scăpare.

Șoapte otrăvitoare și reci, îmi intră în urechi

Și mă trădează visele și lecțiile vechi.

Mă așteaptă încă un dans pe muchie de cuțit,

Și o să-l fac cu răbdare, nepripit,

Pentru că de data asta vreau să termin cu ea

Cu sau fără victorie, măcar să îmi aflu liniștea.