Monocrom

 Albastru,

Ca marea și ca cerul, liber aș fi. 

Verde, 

Ca iarba sau ca ochii tăi, să fiu pornit.

Roșu, 

Ca sângele și ca vinul, pasiune cum știi. 

Galben, 

Ca aurul și ca pământul, să fiu unit. 

Eu

Sunt un temerar statornic, o contradicție pe două picioare

Pentru că am fost dincolo, deja, de orice fel de zare

Sufletul mi-a zburat pe aripile unor șoapte ușoare

Și a aterizat pe Lună dintr-o simplă mișcare.

Am în ochi poarta copilăriei mele, pe care o închideam ușor

Nu mă gândeam vreodată, că de fix ea, o să îmi fie dor.

Închizând-o pentru ultima dată, m-am lăsat pradă problemelor

Dar acum că o revăd și o resimt, nu mai am povara lor.

Mi-am imaginat viața total altfel de cum este ea acum

E atât de ciudat că eu am crezut că știu unde sunt, pe ce drum

Iar acum după atâția ani să-mi dau seama că nu am habar de ce spun

Am fost copil și totuși încă sunt... poate așa sunt eu, nebun.

Dar zâmbesc și iubesc, iar pentru prima dată mă las iubit,

Mi-am adus aminte de ce înseamnă să fii de-a dreptul fericit.

Iar toate imaginile pe care odată le-am creat și le-am dorit

O să le pictez pe cer, iar la final o să semnez: ”Am sosit!”

Păpușă

Păpușarul îmi stătea în spate, dirijându-mă subtil
Îmi transfera întuneric și umbră prin ițele sale,
Îmi șoptea cuvinte goale și fără sens, atât de facil.
Eram păpușă, ținută captivă de legături ireale.

În mișcările mele, era o frântură de falsitate
În ochii mei, lumina, de mult se disipase
În mintea mea, nu mai era loc de realitate
În inimă, erau urmele ale podurilor arse.

Iar păpușarul mă ținea atât de strâns legat,
Până când m-am uitat într-o zi, în oglindă,
Descoperind, cu o mare plăcere, dar stupefiat,
Că eu eram păpușarul spânzurat de grindă.

Nedrept

Ce e drept în lumea asta și ce e greșit?

Să treci prin viață nepăsător și liniștit?

Să dai o mâna de ajutor din când în când?

Să fii prezent alături de ceilalți, dar doar în gând?

Definiția diferă, la fiecare, în funcție de perspectivă

Ce e bine pentru unul, pentru altul poate fi nocivă

Dar ce e greșit, va fi tot timpul greșit pentru mine,

Și nu pot sta liniștit să aștept pacea ce poate vine.

Avem multe de pierdut și nimic de câștigat,

Asta ni se spune constant și e adevărat.

Dar contractul social nu s-a schimbat niciodată

Toți cei din trecut, totuși, au luptat măcar odată.

E trist, suntem înfrânți fără niciun fel de luptă

Și nu ne gândim că putem câștiga, măcar o secundă.

Acceptăm soarta și mergem mai departe, împreună.

E la fel ca și atunci când închizi ochii și spui ”Noapte bună”.

Cum să te pregătești de dezastru

În versurile ce vor urma, vă voi redacta ,cu expertiză, pașii pregătirii corecte,

Pentru acele dezastre, ce în fiecare zi, la știri, par din ce în ce mai eminente.

Primul pas este să te duci până în bucătărie și să-ți faci tichie din staniol,

Modeleaz-o cum vrei, dar asigură-te că o dai foarte bine cu alcool.

Să nu se prindă de ea naniții blestemați, trimiși de foarte departe,

Cu capacități de manipulare și controlare, fine, of course, produși în State.

Al doilea pas este să te duci la duș îmbrăcat complet și să te îmbăiezi

Cu apă fierbinte ca dracu`, ca toate scamele radioactive să le îndepărtezi.

Când o să ieși, o să fii ca un nou născut, curat și imposibil de detectat

Și poți să începi să postezi pe Youtube că toată treaba a funcționat!

Mai apoi, dă-ți două palme și revino-ți la realitate, deschide ochii și gândește lucid..

Boule!

Alcool

Din o sută de fleacuri învățate și din patru cataclisme imaginare,
Măgarul bătrân a învățat cum să treacă peste orice supărare.
”Mi-am pus necazurile la spate să nu le văd și m-am pus să beau,
Și de atunci sunt mizerabil, nici măcar nu mai știu dacă asta vreau
Mi-am lăsat casa, nu mai am nimic care să merite măcar vreun scuipat
Dea dracii în ea băutură, că m-a făcut să nu mă mai simt deloc bărbat.
Acum plâng... dar nici măcar nu știu de ce, sunt mâhnit dar habarnist
Cu ultima arsură de coniac de pe gâtlej, nu mă mai simt deloc trist.”

Cu privirea în pământ se legăna, așteptându-și, beat, sfârșitul
Stătea pe treptele ultimului bar, care îl mai primea, mâhnitul.
Iar cu căderea pleoapelor sub greutatea somnului, dus de vise
Acesta a dispărut, iar poveștile lui au rămas pe veci, nescrise.

Ying & Yang

Când e beznă,

Sursa de alimentare proprie a fiecăruia intră în "overdrive"

Și ne regăsim fredonând versurile din "I will survive"

Dar nu cu spirit animat și nici prea mare bucurie

Asta pentru că în minte și în suflet se instalează o urgie. 

Când e beznă, 

Te agăți de fiecare rază de lumină de parcă ar fi ultima, 

Ești un criminal auto-încarcerat, fără să fi săvârșit crima,

Îți legi lanțuri de picioare și de mâini, sperând la un final subit

Nu îți dai seama dacă ai fost iubit și cât mai ai de trăit. 

Când e lumină, 

Inspirația vine mai alene și cuvintele nu curg cu ușurință

Dar ești bine, puternic și încrezător în a ta credință. 

Iar rândurile ce altă dată le construiai cu viteza luminii, 

Nu le mai clădești, pentru că în sfârșit i-ai adus pacea, inimii.